Povești adevărate
Numele meu este Cristina, iar istoria bolii mele nu este chiar simplă. De ani și ani, de foarte mulți ani, boala psihică și viața mea s-au întrepătruns și într-un fel s-au determinat una pe alta. Cum a început coșmarul?
Eram la început de viață. La 20 și ceva de ani ești ca un planor în plin zbor. Și, deodată, în plin avânt, s-a produs căderea fatală. La nici 23 de ani am venit brusc în picaj pe traiectoria vieții. Totul s-a năruit: planurile de viitor, studiile, facultatea, perspectiva unei căsătorii… era cât pe ce să-mi pierd și serviciul… Inițial mă tratasem pentru o afecțiune endocrină. Problemele mele psihice n-au fost prea mult luate în serios nici de mama mea, care era medic internist, nici de cei de la cabinetul de psihiatrie unde m-am dus să cer ajutor. Tata avea de mult altă familie și în scurtele întâlniri de peste an n-am reușit nici cu el să găsesc o soluție. Luam cu încredere un calmant foarte ușor și încercam să văd o schimbare în bine.
Psihiatrul a considerat că problemele mele se limitează la simple simptome nevrotice: tulburări de adaptare, le numea el. Dar de la inadaptare și până la depresia cea mai chinuitoare n-a fost decât un pas.
Mă tot străduiam să-mi ascund descurajarea că pe o bubă urâtă, respingătoare. Nu mai îndrăzneam s-o mai recunosc nici față de mine însămi. Clovneria asta pe care am jucat-o luni la rând: mâhnire în suflet și față zâmbitoare pentru exterior a sfârșit într-o zi când “corzile viorii” s-au rupt. Criza cu agitație și delir m-a aruncat dintr-o dată din trista realitate în și mai trista sau poate tragică lume a halucinațiilor. Au urmat luni de zile de spitalizare, tratament intensiv, 26 de electroșocuri, acestea din urmă fiind soluția salvatoare care m-a adus cât de cât cu picioarele pe pământ.
Ca să nu-mi pierd serviciul, abia restabilită, am reînceput lucrul, deși cu greu stăteam în picioare și nici măcar drumul spre locul de muncă nu îl mai cunoșteam. Memoria îmi era atât de afectată de tratamentul masiv pe care îl luam încât nu mai eram capabilă nici măcar să învăț traseul spre serviciu. Drept urmare, eram dusă de mână la lucru ca un școlar de către una din mătușile mele. Ce făceam eu la locul de muncă? Sincer, mai nimic în prima săptămână. Adevărul este că am beneficiat de multă bunăvoință la locul de muncă. Încet, încet, m-am dezmorțit, am început să fac mici activități. Apoi am început să mă mișc mai mult și în câteva săptămâni reușisem să-mi reiau întreaga activitate. Și chiar să re-învăț traseul casă-serviciu.
Odată boala remisă, m-am confruntat cu alte probleme de viață. În anul 2000 am pierdut-o pe mama, singurul meu sprijin moral și material și am fost silită să intru în șomaj din cauza restructurărilor făcute în policlinica unde lucram. Nu aveam nicio altă calificare în afară de registrator medical și cu simpla diplomă de bacalaureat nu era ușor de găsit un loc de muncă la vremea aceea. Psihiatra mea m-a sfătuit să mă pensionez pentru a nu pierde asigurarea medicală și pentru a-mi asigura un venit oarecare prin pensia medicală. I-am ascultat sfatul și m-am pensionat.
În condițiile acestea, am aflat de la medicul meu psihiatru despre Estuar.
Estuarul este o comunitate, o familie plină de căldură și bune intenții pentru toți membrii ei. Aici mi-am făcut prieteni, am compus diverse piese de teatru forum împreună cu echipa de teatru, am jucat diverse roluri în scenete comice, în Estuar și în alte locații publice. Am fost pentru un an redactorul revistei Estuar, iar în prezent mă ocup de coperta revistei, de ilustrațiile pentru bancuri și pot spune că sunt 12 ani de când fac neîntrerupt interviuri lunare la revistă cu beneficiari, studenți voluntari sau persoane de la birou.
Estuarul este acel “Eldorado” al celor fără sprijin moral aflați într-o situație de viață cum este boala psihică. Aici se organizează serbări cu ocazia evenimentelor de peste an, se fac excursii la mare, la munte, se pun la cale cursuri de calificare pentru doritori: cursuri de IT, cursuri de bucătar, de îngrijire bătrâni, de lucrător comercial, etc. Eu, de exemplu, am absolvit în ultimii ani două astfel cursuri: de IT și îngrijire bătrâni. De asemenea, am avut bucuria să pot face față unui curs din afară, pe care mi l-am ales singură: cursul de pictură de la Universitatea Populară de Artă. Estuarul mi-a organizat doua expoziții publice de pictură și pot spune că m-am simțit valorizată și încurajată de gestul lor generos. De foarte mulți ani iau tratament anti-psihotic, am acumulat aproape 20 de ani de vechime în muncă și cred că sunt un om conștient de boala sa, de necesitatea tratamentului, un om singur: fără părinți, fără familie, fără copii, dar totuși un om pe linia de plutire, integrat social și încrezător în viitor.
