Am fost la Estuar în premieră, prin toamna anului 1996. Aveam doi prieteni buni- beneficiari ai Fundaţiei. Nu pot scrie că a fost primul meu contact cu Estuarul. Nu mi-a plăcut şi le plângeam de milă celor doi prieteni. Pe amândoi îi cunoşteam de câţiva ani şi ştiam că au avut tot soiul de probleme. Îi criticam uneori, le spuneam că dacă nu ar fi făcut greşelile din anii trecuţi, nu ar fi ajuns aici, la Estuar, unde desfăşurau nişte activităţi puerile. Îmi plăceau în schimb poeziile celor doi, dar nu înţelegeam de ce publică într-o revistă cu circuit închis, iar creaţiile lor erau semnate cu iniţiale. Făceam parte din societatea care eticheta, judeca, număra greşelile unor oameni cu probleme. Am făcut o mare greşeală atunci. Nu pentru că etichetam ( de boala asta nu am scăpat nici acum), dar, din adolescenţă aveam probleme psihice. Am fost în armată, m-au clasat…Am cochetat mult timp cu gândul că bunicul a „împins” bani să fiu clasat. Diagnosticul era doar pe hârtie, eu aveam credinţa că sunt sănătos tun. Atât de sănătos încât atunci când aveam nişte stări de nedescris, îmi găseam refugiul acolo unde era total contraindicat. Eram sănătos tun, dar inconştient, nu mă uitam pe biletele de externare de la spitalul „Obregia”. Nu ştiu, parcă mă duceam în vizită acolo şi ieşeam sănătos cum am intrat. Nu-i mai puţin adevărat faptul că, atunci când mi-am vizitat cei doi prieteni mă simţeam bine. Şi aveam să mă simt bine încă vreo patru ani. Un „bine” relativ…
Din cauza nepăsării mele faţă de boală, am ajuns în momentul în care am pierdut totul ( şi nu mai am regrete), dar sănătatea precară m-a pus la pământ. Iar pentru asta nu pot să spun că nu mai am regrete. Am făcut un remember… trei tentative suicidale, gânduri negre, luni de zile în care nu am ieşit din casă, din dormitor mai precis. Îmi plângeam în pumni pentru că nu-mi recunoscusem boala la momentul pe care-l consideram oportun.
Iar internări, medicamente…Aceeaşi stare. Nu eram nici suficient de curajos, nici laş, nici nebun să mă sinucid. Ca o frunză purtată de vânt, am ajuns la Estuar. Cu o doză mare de orgoliu prostesc, am venit la început tot să-mi văd prietenii (prietenul, pentru că cel de-al doilea se mutase din Bucureşti şi îşi purta suferinţa la ţară, într-un loc uitat de lume). Am continuat să vin, chiar dacă stările mele nu se schimbaseră. Eram în lumea mea, nu mai îmi păsa de nimic, nici măcar de mine. Ţin minte că o dată am gândit cu voce tare „ regret zilnic că nu mă calcă o maşină, văd atâtea cazuri la televizor, numai mie nu mi se întâmplă”. Nu vedeam nimic, nici măcar faptul că trecuse mai bine de un an şi nu mă mai internasem. Participam la grupuri absent, nu înţelegeam nimic şi nici nu încercam să mă concentrez. Sau nu puteam? Recunosc că nu-mi mai amintesc.
Oamenii dorm, Dumnezeu nu doarme niciodată. Şi dacă nu doarme, lucrează prin oameni. La concluzia aceasta am ajuns fără să fiu un om religios, ca la carte. Am început să trăiesc atunci când Ionuţ (redactorul revistei Estuarul din acea vreme), m-a întrebat dacă nu vreau să scriu pentru revistă. Nu mai scrisesem de ani…aşa că am acceptat să scriu despre muzică. Apoi am început să scriu mult mai mult şi mai multe la o publicaţie săptămânală: „ Paradox”. Am fost acceptat în echipa de teatru. Mă simţeam mult mai bine, dar tot nu simţeam că m-am născut a doua oară. Mă gândeam în trecut şi asta îmi stârnea stările vechi. Gândurile acestea îmi veneau când era închis Estuarul, fie că se terminase programul, fie că erau sărbătorile legale…am primit un ajutor enorm din partea unor colegi şi a specialiştilor. Nu pot să nominalizez pe cineva anume. Aş putea să nominalizez oameni care nu se ridicau la înălţimea specialiştilor pe care-i ştiam, dar nu nominalizez pentru că nu are sens. Nu mai ţin minte cu exactitate anul, luna, ziua când am considerat că m-am născut a doua oară. Sunt atâtea fapte care au avut ca finalitatea a doua naştere a mea…nu pot să le scriu pe toate, adică pot dar ar trebui să scriu un roman. Iar asta nu mi-am propus niciodată. Eram iritat, totuşi. De ce nu se întâmplase minunea asta în prima zi când am venit la Estuar? Probabil, gândeam că îmi pune un guru sau ceva asemănător o mână pe creştet şi sunt vindecat. Bine, nici acum nu sunt vindecat şi în fiecare dimineaţă îmi reamintesc lucrul acesta. Se întâmplă să uit, se poate întâmpla să mă gândesc că m-am făcut bine, că tot ce s-a întâmplat e din cauza unor factori externi care nu au nici o legătură cu boala. Nu mai cad în capcana asta! Sunt recuperat, dar nu sunt sănătos tun cum credeam o dată. Urmele sau zvâcnirile bolii, le simt şi acum. Se întâmplă ca unele gânduri (nu negre de data aceasta) să mă preocupe atât de mult, încât în ziua respectivă nu fac nimic, decât îmi ascult gândurile. Şi în ziua respectivă am ceva de făcut. O perioadă de timp spuneam că am făcut gafe. Nu prea sunt gafe. Când e vorba de defectele mele de caracter, nu le mai pun pe seama gafelor, încer să îndrept ce am stricat. Dar gândurile care mă parazitează o zi, două…îmi dau de gândit (asta ca să fac un joc de cuvinte).
Estuarul e o minune pentru cine crede în minuni. Nu m-am aşteptat să primesc bani, case, (banii cică rezolvă orice. Fals, am stat foarte bine din punct de vedere financiar 34 de ani, dar asta nu m-a ajutat cu nimic în privinţa bolii). Specialiştii nu-ţi „vând” soluţii. Faptic, nu ştiu ce fac, nu e domeniul meu şi nici nu are importanţă cum şi ce face un om care sprijina în procesul de revenire al beneficiarului. Important e ca beneficiarul să vrea să iasă din iadul bolii lui şi să se lase în mâinile specialiştilor.
Nu te poţi duce la stomatolog, de pildă, să stai cu gura închisă şi când deschizi gura acuzi stomatologul de…neprofesionalism, sau mai ştiu ce.
Dacă deschizi gura, stomatologul îşi face treaba, dacă nu…Bine, nu sunt în măsură să dau calificative specialiştilor din Estuar. Probabil o fac alţii. Eu ştiu că mi-am revenit, sunt mulţumit de ceea ce fac, încerc să nu mă mai gândesc că…totuşi nu mai sunt ca altădată, când din punct de vedere profesional, social, financiar eram mult, mult mai sus. Până la urmă, acesta mi-a fost destinul, aşa mi-a fost scris. Mă întreb câte cuvinte sau cum să concluzionez „ce înseamnă Estuarul” pentru mine? Periodic, scriu pe nişte hârtii dacă sunt mulţumit de serviciile Fundaţiei, dacă aş recomanda cuiva…Mi se par atât de deplasate întrebările acelea (indiferent cine le-a adresat)! Adică, aici m-am născut a doua oară şi sunt întrebat dacă sunt mulţumit. E ca şi cum cineva m-ar întreba dacă mi-am iubit bunicii care m-au crescut, dacă sunt mulţumit de educaţia primită…