Povești adevărate
Mă numesc T. Ana și o să vă spun o parte din povestea mea, din trăirile mele, din furtunile, lupta și speranțele mele.
Încă din adolescență, mă confrunt cu o tulburare depresivă. Ceva mai „recent”, acum 25 de ani, am început să am și atacuri de panică. Îmi este destul de greu să vorbesc despre aceste lucruri. Dar cred că e bine să auziți si de la noi, pacienții cu probleme de sănătate mintală, ce este în mintea și în sufletul nostru, nu doar de la specialiști – medici, psihologi.
Părinții mei au divorțat când eu aveam 9 ani. Dar discuțiile, atmosfera urâtă din casă, jignirile și violențele, începuseră cu mult timp înainte. M-au afectat rău. Au fost prea mult pentru ce puteam eu duce, ca și copil. Cu siguranță, aceste lucruri veneau pe zestrea mea genetică de copil mai fragil, sensibil, astenic. Îmi era foarte rușine, eram foarte retrasă, timidă, și îmi era foarte frică să spun cuiva situația din casă. Acum știu că nu era vina mea dar, atunci, eram copleșită. Mă simțeam pedepsită, exclusă. Și mă autoexcludeam, pentru că nu puteam, de atâta rușine și durere, să explic faptul că eu „nu aveam tată”, în vreme ce, alți copii se mândreau cu activitățile făcute împreună cu tații lor. Nu abandonați copiii, după un divorț! Nu mai ești soț/ soție, partener, asta e una, dar PĂRINTE rămâi pentru acei copii!
Am avut, apoi, depresie, toată viața, cu suișuri și coborâșuri, adică de la forma mai blândă, la cea majoră. Boala asta nu este zgomotoasă, nu șochează (decât în faza extremă, de suicid), nu impresionează, astfel încât ca cei din jur să observe înaintea ta și să ceară ajutor specializat. Boala asta e tăcută…. Am trecut, periodic, prin stări de tristețe, lipsă de speranță, îngrijorare, toate astea fără un motiv real, sau exacerbând un motiv relativ mic, minor, sau doar doream eu să găsesc un așa zis „motiv”, pentru a-mi fi mai ușor.
Am trecut prin stări de pesimism, vinovăție, rușine, inutilitate, dificultate de concentrare, de memorare. Foarte greu îmi luam deciziile, tot timpul eram nehotărâtă ce variantă să aleg, iar, la final, tot aveam impresia că am ales-o pe cea greșită. Am avut și am mari probleme cu somnul, cu insomnie noaptea și somnolență ziua.
Mi s-a schimbat apetitul, mâncam de nervi, toată ziua, mă „rodea” stomacul și am făcut ulcer… Această boală psihică dă un cortegiu întreg de boli somatice, de la cele ale sistemului digestiv, la cele ale sistemului cardiovascular, slăbește sistemul imunitar, dă dureri de spate, de mușchi și de articulații , dureri de cap, amețeli și vertij, o oboseală permanentă, o epuizare totală… Pe toate le-am avut, de-a lungul timpului, în diferite „combinații” și intensități. Și altele…
Ceea ce m-a dat înapoi în lupta mea cu boala a fost lipsa unei familii, singurătatea și izolarea socială. Lipsa suportului și ajutorului în momentele grele, ceea ce mi-a transmis ideea că „nu merit”, că „nu contez”. Mi se spunea, de către prieteni, în tinerețe: „A, tu nu ești de gașcă… nu ții la bârfă… nu bei… nu poți să stai noaptea… n-ai mașină, n-ai permis…” Eram catalogată ca „dificilă”, „mimoză” sau, mai rău, „ciudată”. Da, nu rezistam noaptea, fiindcă îmi luam tratamentul, să dorm, ca să pot învăța, apoi munci ziua. Am făcut facultatea 4 ani la zi și am lucrat ca economistă timp de 26 de ani. Am avut-o pe Mama, singura mea familie, bolnavă încă de tânără, eu eram studentă în anul întâi. Au fost perioade lungi, ani, în care nu puteam să vorbesc deloc despre stările prin care treceam cu nimeni altcineva, decât cu medicii. Eram blocată, aveam gura încleștată.
Dar a venit și ajutorul: o prietenă de-a mea, absolventă de Psihologie, mi-a făcut cadou, la un moment dat – cred că sunt deja 10 ani – o carte de dezvoltare personală. Și, cu ea, cu prietena mea, am început să pot să vorbesc, ei m-am deschis. Și am început să citesc, să caut, să am încredere că pot să fiu ajutată. Mulțumesc, Corina P, ai fost deschizător de drumuri, pentru mine. Am început să mă ajut și altfel, decât numai cu medicamente. Apoi, căutând ajutor, datorită doctoriței de familie, am fost câteva luni la terapie psihologică individuală, o dată pe săptămână. Bineînțeles că mi-a fost de folos. Și am înțeles că trebuie să continui. Mulțumesc, doamna doctor Gomoiu.
Apoi, iar căutând, am aflat de Fundația Estuar, care se adresează persoanelor cu probleme de sănătate mintală și am venit la ei. Asta era acum aproape cinci ani jumătate. Și am venit aici ca la medic, să fac tratament. Și fac. Aici sunt activități multiple, diverse, pe alese și după puterea, starea și placul fiecăruia. Zilnic. De atunci, eu particip la activități, cam două, chiar trei zile pe săptămână, în general. Am fost la grup de limba engleză, de limba spaniolă, de meloterapie, de lucru manual. Particip la grupurile de dezvoltare personală și cele de comunicare, la grupul de teatru. Am participat la serbările de Crăciun și de 8 Martie, în scenete. Am fost să oferim o bucurie, o rază de soare, prin spectacolele noastre, la cămine de vârstnici. Scriu articole și fac corectura la revista fundației. Am fost în excursii cu colegii, la mare și la munte, în fiecare an. Da, fac lucruri, de aceea le enumăr aici, lucruri pe care le țin minte, ieșite din rutina de zi cu zi. Da, am căpătat încredere în mine, da, aceste lucruri îmi sunt de folos. Mulțumesc, Claudia, Adrian, Ximena, Liviu, Alina, Nico, Gabi și voluntarelor care au fost aici…
Estuar este colacul meu de salvare actual. Simt că aici aparțin cuiva. Simt că sunt ajutată, protejată, îndrumată, că-mi poartă de grijă cineva.
Mulțumesc, Estuar!
